Jaak Panksepp, inventatorul termenului „neuroștiință afectivă”, este privit ca un radical în domeniul său, cu perspective inovatoare asupra problemelor emoționale, de la depresie la joacă. Ce îl face radical? În primul rând, studiul său asupra emoțiilor animalelor și afirmația sa susținută de date conform căreia animalele experimentează sentimente așa cum o fac oamenii. Folosind stimularea electrică a creierului, Panksepp a demonstrat că toate mamiferele au același sistem emoțional de bază: adică rețelele neuronale subiacente care sunt legate de sentimente de emoție brută și răspund pozitiv sau negativ atunci când sunt trezite. De exemplu, Panksepp are a gâdilat șobolani pentru a-i auzi „râzând” ; la alte specii, el a efectuat experimente extinse pe ceea ce el numește „dificultăți de separare”.
” Oamenii de neuroștiință de astăzi nu se deranjează, în general, să ia în considerare viața emoțională a animalelor, sau să o pună la egalitate cu cea a oamenilor. Dar, așa cum susține elocvent Panksepp: „Animalele au sisteme emoționale care generează sentimente, chiar dacă un neuroștiință nu recunoaște încă acest fapt.”
2013-07-11-xxxpanksepppicturewithanimal.jpg
În al doilea rând: Panksepp se uită la ceea ce provoacă sentimentele noastre: rețelele primare, instinctuale din creier, care le fac să se întâmple. Majoritatea oamenilor de știință în neuroștiință, a spus el în conversația noastră telefonică dintre Paris (unde predau) și Washington (unde predă el), se uită doar la simptome. „Sunt comportamentişti. Ei urmează tradiția psihologului timpuriu William James, care a privit emoția ca pe un efect secundar mental, o citire cognitivă a excitațiilor corporale autonome, mai degrabă decât ca pe sistemul creierului care ne conduce.” El a fost în dezacord cu acești behavioriști în cea mai mare parte a carierei sale, asta în ciuda faptului că contribuțiile majore ale lui Panksepp în domeniul emoțiilor sunt acum larg acceptate, în special de către psihoterapeuții care tratează pacienții pentru preocupări emoționale precum depresia.
Una dintre contribuțiile majore ale lui Panksepp: identificarea lui a șapte instincte antice, sau „sisteme afective de proces primar”, care, în opinia sa, conduc ființa umană. Și anume: CĂUTARE, FURIE, FRICĂ, PANICĂ-DOLIERE, ÎNGRIJIRE maternă, PlĂCERE/LUST și JOACĂ. În calitate de neuroevoluționist darwinian, Panksepp susține că aceste instincte sunt încorporate în regiuni antice ale creierului; sunt amintiri evolutive „încorporate în sistemul nervos la un nivel fundamental” (de aceea le scrie cu majuscule). Premisa este că emoțiile sunt de fapt esențiale pentru supraviețuirea noastră. „Ele permit animalelor să anticipeze automat preocupările de supraviețuire.”
Aceste sisteme emoționale instinctuale ar putea fi considerate – și iată o perspectivă radicală – „eul nostru de bază”.
O altă perspectivă radicală: cel mai important dintre cele șapte sisteme emoționale, sistemul CĂUTARE-SPECTAnță, poate fi în centrul înțelegerii depresiei. Sistemul SEEKING este cel care ne determină să căutăm în mediul nostru informații care să ne ajute să supraviețuim, fie că este localizarea unor nuci gustoase sau un link către un nou serviciu de întâlniri pe internet. „Permite animalelor să iasă în lume și să caute cu entuziasm resursele necesare pentru a trăi.” Energizat cu dopamină, acest sistem de CĂUTARE mezolimbic, care decurge din zona ventrală tegmentală (VTA), încurajează căutarea hranei, explorarea, investigarea, curiozitatea, interesul și așteptarea. Dopamina se aprinde de fiecare dată când șobolanul (sau omul) își explorează mediul. „Pot să mă uit la animal și să spun când îi gâdil sistemul de CĂUTARE”, a explicat Panksepp. „Pentru că explorează și adulmecă.”
În momentul în care te trezești, sistemul SEEKING este în treabă: unde este cafeaua, unde este telefonul meu mobil, ce se întâmplă și unde o pot găsi.
De fapt, pentru Panksepp, acest Sistem de CĂUTARE este implicat în orice, de la crearea constantă a sensului (căutarea mediului înconjurător pentru conexiuni semnificative) până la, în forma sa excesivă, dependențe. „Uită-te la un dependent de cocaină care caută o nouă soluție”, a observat Panksepp. Sau cineva dependent de internet, care trece de la o căutare pe Google la alta. Dopamina se declanșează, menținând ființa umană într-o stare constantă de așteptare alertă.
De obicei, nu recompensa ne face să ne simțim euforici, ci căutarea în sine.
2013-07-11-xxxPankseppHeadShot.jpg
Opusul căutării: depresia. Sentimentul ăla moșitor, nepăsător, cui-i pasă-de-orice? Nu mai ești inspirat să cauți mediul pentru a supraviețui. Sistemul SEEKING s-a oprit. Din instinct, pare mai bine să te rostogolești și să faci mortul. „Dacă iei sistemul SEEKING”, a comentat Panksepp. „Viața ta mentală este atât de compromisă, încât nu poți trăi fericit.”
Panksepp este un bărbat foarte deschis, amabil, cu o expresie strălucitoare la telefon și își dezvăluie, în scrierile și interviurile sale, propria sa luptă cu depresia când fiica sa de șaisprezece ani, Tiina, pe care a crescut-o mulți ani ca părinte singur, a murit în un tragic accident de mașină. Ceea ce l-a ajutat să se întoarcă la propria lui căutare – și la curiozitatea lui științifică în emoție – a fost, îmi spune el, sprijinul soției și al prietenilor lui.
Pentru depresie, această oprire a CĂUTĂRII este răspunsul nostru natural la încălcarea unui alt instinct uman fundamental: nevoia noastră încorporată de atașament. Pierderea va stimula mecanismele antice ale creierului de suferință de separare. O despărțire, un divorț, pierderea locului de muncă sau moartea – orice percepție de izolare sau pierdere a iubirii – va declanșa un alt dintre sistemele noastre instinctuale, Sistemul PANIC-Doliu: durerea psihică care rezultă din pierderea sau privarea de drepturi sociale.
Și odată ce Sistemul PANIC-Grief este pus în treabă, Sistemul SEEKING nu mai poate funcționa viguros.
Panksepp lucrează în prezent la dezvoltarea de noi metode pentru tratarea depresiei prin reglarea sistemelor emoționale primitive ale creierului care sunt afectate. Alături de colegi din întreaga lume, are două proiecte în derulare. Unul implică stimularea directă a creierului profund (DBS) a sistemului SEEKING. După cum mi-a remarcat, colegii din Germania au observat deja beneficii dramatice la șapte voluntari rezistenți la tratament cu depresie în primul studiu experimental, dintre care șase au arătat creșteri clare ale motivației apetitive cu depresie semnificativ diminuată. O altă abordare, un studiu medicinal, a produs un potențial antidepresiv, cu numele de cod GLX-13, o moleculă care ajută la facilitarea sentimentelor de „bucurie socială”. Ambele proiecte reflectă o strategie similară: „să faciliteze direct sentimentele de „entuziasm”, ceea ce este profund epuizat în depresie, prin activarea sistemului SEEKING.”
2013-07-11-xxPankseppAnimalspic.jpg
Un alt mod puternic de a trata depresia pe care Panksepp a descoperit-o ne poate surprinde și este unul pe care îl putem pune în practică. Joaca. Cele mai recente cercetări ale lui Panksepp se referă la modul în care JOCUL nu este doar o distracție amuzantă, ci unul dintre cele șapte instincte ale ființei umane. JOCUL este vital pentru oameni și alte animale pentru a stabili prietenii și pentru a învăța cooperarea socială, precum și competiția, testând în același timp limitele a ceea ce poate și nu poate fi făcut. „Joaca este un proces primar care ajută la realizarea programării pro-sociale a regiunilor superioare ale creierului, cum ar fi neo-cortexul.”
În general, PLAY este „ceea ce ne permite să ne angajăm pozitiv cu ceilalți”, spune Panksepp. „De asemenea, poate fi un antidot pentru emoțiile negative. Animalele care se joacă din abundență sunt mai puțin susceptibile la depresie. PLAY promovează entuziasmul în creier – adică bucuria socială. Sistemul SEEKING și sistemul PLAY lucrează împreună ca un dans.”
„Poate că cea mai bună terapie pentru depresie, cel puțin în formele ei mai ușoare, este de a convinge oamenii să se joace din nou. Și, de asemenea, să faci multă activitate fizică care poate revigora multe sisteme ale creierului.”
;
