TIMP Marți, decembrie 30, 2008
De Alice Park
Asumarea riscurilor, prin definiție, sfidează logica. Motivul nu poate explica de ce oamenii fac lucruri imprevizibile - cum ar fi pariurile pe blackjack sau săriturile din avioane - pentru puțină recompensă sau, uneori, deloc. Există emoția, desigur, dar acele momente scurte de extaz nu sunt suficiente pentru a-i împiedica pe cei mai mulți dintre cei care iau riscuri să se întoarcă pentru mai mult - ceea ce fac, iar și iar, ca dependenți.
Un nou studiu realizat de cercetătorii de la Universitatea Vanderbilt din Nashville și Colegiul de Medicină Albert Einstein din New York sugerează o explicație biologică pentru motivul pentru care anumite persoane tind să trăiască viața la limită - implică neurotransmițătorul dopamină, substanța chimică a creierului.
Dopamina este responsabilă pentru a ne face să ne simțim mulțumiți după o masă plină, fericiți când câștigă echipa noastră preferată de fotbal sau cu adevărat fericiți atunci când folosim medicamente stimulante precum amfetamine sau cocaină, care pot stoarce artificial mai multă dopamină din celulele nervoase din creierul nostru. De asemenea, este responsabil pentru nivelul ridicat pe care îl simțim atunci când facem ceva îndrăzneț, cum ar fi schierea pe o pantă dublă de diamant negru sau parașutismul dintr-un avion. În creierul persoanelor care iau riscuri, cercetătorii raportează în Journal of Neuroscience, se pare că există mai puțini receptori inhibitori de dopamină - ceea ce înseamnă că creierul temerarilor este mai saturat cu substanța chimică, predispunându-i să continue să-și asume riscuri și urmărind următorul nivel: conducerea prea repede, bând prea mult, cheltuind excesiv sau chiar consumând droguri.
David Zald, profesor de psihologie și psihiatrie la Vanderbilt, a studiat dacă creierul acelor căutători de fiori diferă în vreun fel de cele ale celor mai puțin aventuroși când vine vorba de dopamină. El a dat 34 de bărbați și femei un chestionar pentru a-și evalua tendințele în căutarea de noutate, apoi le-a scanat creierul folosind o tehnică numită tomografie cu emisie de pozitroni pentru a afla câți receptori de dopamină au participanții. Zald și echipa sa au fost în căutarea unui anumit receptor de reglare a dopaminei, care monitorizează nivelurile neurotransmițătorului și semnalează celulelor creierului să nu mai producă atunci când este suficient.
Studii anterioare la șobolani a arătat că animalele care tind să exploreze și să ia mai multe riscuri în medii noi tind să aibă și mai puțini dintre acești receptori inhibitori, iar Zald a vrut să afle dacă același lucru era valabil și pentru oameni.
„Aceasta este una dintre acele situații în care datele au ieșit în esență perfect”, spune el. „Rezultatele au fost exact așa cum am prezis că vor fi, pe baza datelor despre animale.” Adică, la fel ca șobolanii, oamenii care erau mai spontani și dornici să-și asume riscuri aveau mai puțini receptori de reglare a dopaminei decât cei care erau mai precauți.
Descoperirile susțin teoria lui Zald că persoanele care își asumă riscul primesc o lovitură neobișnuit de mare de dopamină de fiecare dată când au o experiență nouă, deoarece creierul lor nu este capabil să inhibe neurotransmițătorul în mod adecvat. Această explozie îi face să se simtă bine, așa că se reîntorc în grabă de la comportamente asemănătoare riscante sau noi, la fel ca și dependentul care caută următorul mare.
„Această constatare este cu adevărat interesantă”, spune dr. Bruce Cohen, director al Institutului de cercetare Frazier de la spitalul McLean din Boston și profesor de psihiatrie la Harvard Medical School. „Este o piesă a puzzle-ului pentru a înțelege de ce ne place noutatea și de ce devenim dependenți de substanțe ... Dopamina este o piesă importantă de recompensă.”
Cohen sugerează că o mai bună înțelegere a comportamentului care caută noutăți poate ajuta chiar cercetătorii să găsească tratamente mai eficiente pentru dependență. Dacă studiile viitoare validează concluziile lui Zald și arată că dependenții au, de asemenea, mai puțini receptori care inhibă dopamina decât media, atunci medicamentele concepute pentru a înlocui funcția acestor receptori pot ajuta la reducerea nivelului de dopamină la normal și la slăbirea dependenței lor.
La un nivel mai teoretic, rezultatele lui Zald pot ajuta, de asemenea, la informarea unei dezbateri de lungă durată în domeniul dependenței. Unii experți consideră că dependenții suferă de un deficit natural de dopamină și se auto-medicează cu droguri; alții cred că creierii dependenților produc cantități normale de neurotransmițător, dar pur și simplu nu o pot descompune și regla corect.
„Credem că o persoană care consideră că noutatea și entuziasmul sunt mai pline de satisfacție o fac pentru că primește mai multă eliberare de dopamină sau mai mult ca un impuls”, spune Zald. „Dar acum este una dintre marile controverse în domeniul cercetării dependenței”. Și este încă un domeniu pe care cercetătorii îl pot explora în încercarea de a veni cu un tratament mai bun pentru abuzul de substanțe.
;
